Care este relația dintre CEO și CFO în putere?

În urmă cu 10 ani eram CFO într-o companie multinaţională de produse farmaceutice în România şi nu înţelegeam foarte bine de ce superiorul meu regional pe linie funcţională, adică CFO-ul zonei, se lauda într-un grup restrâns de colegi că pe el „nu l-a făcut” CEO-ul regiunii, adică superiorul său ierarhic, dar nu funcţional, în sensul unor livrări şi implicit facturări dorite de ultimul, dar neacceptate de primul, deci al unor potenţiale venituri, realizabile în Rusia, dar nerealizate până la urmă, ca urmare a unei prudenţe care a prevalat.

Despre ce vorbim? Vorbim despre managementul riscului, care în situaţia de mai sus a reuşit să limiteze pierderile unei multinaţionale tentate, ca mai toate marile firme, de oportunităţile imense de creştere de pe piaţa rusă. Piaţa care a intrat într-o criză economică dură la sfârşitul anilor ’90, împreună cu Asia şi care s-a materializat pentru multe companii în pierderi uriaşe.

Vorbim şi despre sau mai ales despre relaţiile ierarhice, dar şi funcţionale de la vârful companiilor, nu neapărat multinaţionale. Situaţia este mai critică în cele pur antreprenoriale, unde adeseori CEO-ul este acţionarul majoritar sau unic al companiei, iar CFO nu există sau dacă există are o viaţă foarte grea, dacă nu imposibilă.

De ce asta? Pentru simplul fapt că CEO-ul oricărei companii este responsabil peste toate, de vânzări şi de creşterea businessului, de atingerea unei cote de piaţă tot mai mari, în timp ce CFO-ul este responsabil printre altele şi de managementul riscului, care deseori este pus în situaţia de a limita vânzările, livrările către clienţi, la niveluri controlabile, estimabile, protective sub diverse forme, până la încasarea contravalorii acelor vânzări.

Ce se întâmplă însă atunci când cei doi au o înţelegere diferită asupra riscului? „Generalul” îl poate ignora uneori, mai ales în perioade de efervescenta a creşterii, dar CFO-ul este cel care nu trebuie să-şi piardă capul niciodată, dimpotrivă! Şi în acest mod poate fi definită nevoia de finanţişti, pentru conştientizarea riscului, pentru avertizarea şi convingerea echipei manageriale, de vânzări în special, dar şi a şefului cel mare, că există limite şi pericole. De aceea finanţiştii trebuie să impună acele limite şi să le agreeze periodic cu restul managementului, inclusiv cu CEO-ul.

Acest lucru nu s-a mai reuşit în ultimul timp în lumea financiară, bancară, dar nu numai, ci şi în cea corporatista, în general, ceea ce a dus la criza financiară şi economică globală din prezent. Beţia creşterii nelimitate a cuprins majoritatea echipelor manageriale, iar riscul, nu numai cel de neîncasare şi deci de realizare a veniturilor, a fost minimizat, ignorat, începând cu criza creditorilor ipotecari subprime din Statele Unite.

De aceea, un alt învăţământ din această criză este cel al respectării necondiţionate a regulilor guvernantei corporatiste şi a principiului separării responsabilităţilor („segregation of duties”), în speţă a poziţiei şi puterii managementului financiar de a spune „NU, aici este limită” şi de a-şi impune această poziţie în faţa tuturor atunci când este cazul.

Acest lucru presupune însă un anumit nivel de maturitate şi înţelegere, acceptare reciprocă a argumentelor şi analizelor pertinente din partea celor din vârful ierarhiei manageriale şi – mai presus de toate – a unei înalte calităţi a celor care ocupa aceste poziţii de top management în afaceri. Experienţa mea de 15 ani ca CFO la cinci companii din domenii diverse în România, printre care Arctic şi Flanco după anul 2000, îmi confirmă acest lucru.

Nimeni nu are nevoie de yesmani, dar toată lumea are nevoie de manageri financiari, nu doar de contabili, ci mai ales de manageri ! Şi în primul rând, cel care este în poziţia de genaral manager.

Autor: Dr. Ovidiu Dîmbean-Creța
Articol aparut in www.zf.ro